Liviu G. Stan 28 aprilie 2014
Weekend teatral: LILIOM si LEONCE SI LENA

liliom

 

După premiera de pe 16 aprilie, piesa-cult a lui Ferenc Molnár, pusă în scenă de inconfundabilul Victor Ioan Frunză, LILIOM, se dovedeşte a fi, la a doua reprezentare în această stagiune, un veritabil magnet pentru public. Cel puţin asta s-a văzut aseară în Sala Mare a Teatrului “Maria Filotti” – peisaj uman arhiplin.

Piesa lui Molnár vine cu un impresionant portofoliu în dotare: o carieră cinematografică internaţională trecută prin obiectivul unor giganţi precum Fritz Lang, Max Reinhardt, Michael Thalheimer sau Schilling Árpád, opt ecranizări în Statele Unite şi interpretări scenice în teatre din Germania, Franţa, Italia sau Marea Britanie.

Despre ce este vorba în LILIOM? Ca să nu afectăm, epuizând povestea, curiozitatea cititorilor, vom folosi prezentarea pe care cei de la Teatrul “Maria Filotti” o fac piesei:

Povestea vieţii şi a morţii lui Liliom e o legendă mistică a suburbiei. Este istoria unui atipic pentru care limbajul curent reprezintă un <<cimitir al cuvintelor>>. Cuvintele reprimate sunt un short-cut la tragedie. În ultimă instanţă, Liliom se regăseşte între tinerii violenţi, dar paradoxal de fragili ai tendinţei Emo din zilele noastre. Liliom e criminalul pe care îl iubeşti, este băiatul care nu poate plânge, deşi trăieşte cu lacrima în gât, este cel care nu poate spune <<Îmi pare rău!>>.

 

 

Minimalism steampunk

 

 

În ceea ce priveşte aspectul regizoral, toată recuzita vizuală a lui Victor Ioan Frunză este la locul ei, plină de aceeaşi extraordinară încărcătură ambientală situată la graniţa dintre absurd kafkian şi satiră distopică. Scenografia şi costumele, semnate de Adriana Grand, bazându-se pe aceeaşi aglutinare reziduală de obiecte prefabricate, şi muzica originală a lui Cari Tibor împing de data aceasta minimalismul proverbial, de pop-up book, al lui Victor Ioan Frunză spre o zonă ce manifestă atingeri cu estetica steampunk-ului. Generic vorbind, steampunk-ul este un sub-gen al science fiction-ului, care combină elemente din epoci demult apuse (cum ar fi, de pildă, cea victoriană sau Vestul Sălbatic) cu elemente care vizează limbajul vizual al civilizaţiei industriale sau tehnologice. În LILIOM veţi găsi paltoane “futuristice”, rupte parcă din Matrix, hibridate cu haine caracteristice perioadei interbelice, veţi întâlni îngeri-detectivi cu aripi de metal, cu halouri din neon, cu pălării de fetru şi cu parpalace din piele ce imită până în cele mai mici detalii ţinuta şi retorica comisarilor sictiriţi din filmele americane cu gangsteri ale anilor ’50, şi veţi face o incursiune într-o variantă juridică a lumii celelalte, organizată sub forma unui tribunal, cu birocraţia unui tribunal şi cu un Judecător Suprem creat după modelul predicatorilor de culoare din America, un soi de Martin Luther King Jr. al cerurilor, personaj interpretat magistral de tânărul actor Andrei Huţuleac. Tot la capitolul scenografiei, un detaliu de excelentă administrare a spaţiului şi timpului îl reprezintă atelierul foto al Doamnei Hollunder (interpretată superb de Silvia Tariq). Aparatul foto din atelier acţionează mai degrabă ca o radiografie “fiinţială” asupra celor care se lasă traşi în poză, iar lentila, ca o retină a Divinităţii. Pe aproape toată durata piesei, în stânga scenei, în camera de developare, veţi observa diverse fotografii agăţate pe o frânghie, conţinând felurite imagini. Victor Ioan Frunză foloseşte aceste fotografii dându-le mai multe funcţionalităţi: 1) pe post de unitate în timp real între lumea aceasta şi lumea cealaltă; 2) ca privire atotştiutoare şi omnipotentă ce demască problematica patimei şi a conştiinţei personajelor; 3) ca “accelerator” de flash-uri din viitor înspre prezent. Cât priveşte înţelesurile satirice ale reprezentării critice, acestea acoperă o paletă largă: de la insurmontabila încleştare a claselor sociale şi până la interpretările “instituţionale” ale Raiului şi Iadului, dar aceste aspecte nu le vom divulga, plăcerea analizei vă aparţine în exclusivitate. Nota Bene: veţi avea de-a face cu bancuri despre evrei. Sfat: nu le interpretaţi în cheie anti-semită sau anti-sionistă, căci nu există un asemenea substrat de sminteală ideologică. E multă sănătate mintală la mijloc, vă garantăm!

 

Jocul actorilor

 

În distribuţie: Alin Florea (Liliom), Nicoleta Hâncu (Julika, menajeră), Emilia Mocanu (d-na Muskát, patroană), Corina Borş / Narcisa Novac (Mari, prietena lui Julika), Andrei Huţuleac (Ficsur, șuţ, apoi predicator în cer), Valentin Terente (Comisarul de poliţie, pe pământ şi în cer), Zane Jarcu (Berkovici, detectiv pe pământ şi în cer), Silvia Tariq (d-na Hollunder, fotograf), Adrian Ștefan (Hugó, logodnicul lui Mari, apoi soţul ei), Valentin Terente (Linzmann, casier), Alexandru Marin (Kádár István, sinucigaş de treabă, strungarul), Flori Popa (dr. Reich, avocat sinucigaş), Iulia Vasilescu (Luiza, fata lui Julika), Ionel Spălatu (medicul, apoi polițist), Andrei Mocanu, Sorin Dragu, Bianca Maria Popa (copiii strungarului: Bakcsi Kata, Fazakas Tamás).

Jocul actorilor? Un singur cuvânt: im-pe-ca-bil, de la A la Z! Alin Florea (Liliom) şi Nicoleta Hâncu (Julika, soţia lui Liliom) alcătuiesc un cuplu de o forţă copleşitoare.

 

Un minus

 

Luată la rigoare, piesa are, totuşi, un minus, care, per total, nu dăunează, însă, la modul definitoriu piesei: partea de final, de după întoarcerea pe pământ a lui Liliom din Purgatoriu, unde apare o mică diluare în vid a tensiunii dramatice, tensiune conturată ireproşabil până în acel punct. Dar asta depinde, până la urmă, de perspectiva din care abordezi piesa. Dacă eşti un consumator de dramă, evident că vei simţi o mică iritare, gândindu-te că regizorul a trunchiat amorsa existenţială a piesei de amorul unei marje de protecţie umoristică faţă de public. Dacă, în schimb, ţinteşti doar partea de comedie a piesei, atunci produsul scenic îţi apare, bineînţeles, executat ca la carte, căci nu se finalizează printr-o “incomoditate” emoţională. Desigur, în cazul acestei antiteze a gusturilor un rol important nu îl joacă doar viziunea regizorală, ci şi “calculul” dramaturgic al autorului piesei. Dar, din acest punct încolo, intrăm într-un alt subiect, de unde pot porni discuţii interminabile. Important este că Victor Ioan Frunză a oferit publicului brăilean încă o piesă jos pălăria! Orice ar fi, nu o rataţi!

Încă un detaliu necesar de a fi punctat: în aproape un an de manageriat la Teatrul „Maria Filotti”, Lucian Sabados poate sta liniştit – îşi face cu brio treaba, a reuşit să resusciteze instituţia din coma sinistră rămasă în urma directoratului lui Mircea Bodolan.

 

 

 

 

Comentarii